Ce mă face fericită…

Facebookdistribuie

Când simt că grijile îmi încolțesc liniștea și firul firesc al zilelor, găsesc în lucruri mărunte portițe de găsire a bucuriei. Și ce satisfacție sufletească să fie mai mare decât aceea a ochilor de copil mustind de veselie sinceră, când brațele micuțe te cuprind în strânsoarea dătătoare de freamăt nebănuit al sufletului? Redevin copil în jocurile de rol ale micuței mele, iar redescoperirea farmecului vârstei neprihănite mă apropie de ceea ce se numește fericire.

Nu mă număr printre aceia care găsesc că a fi fericit stă în noianul de călătorii prin țară ori în lumea mare, în grosimea portofelului ori în impozanța casei. Fericirea o regăsesc în cele mai mărunte lucruri ori întâmplări din viața mea. Ce bucuroasă am putut fi când de sub dedesubturile aparent de nepătruns ale unei necunoscute, am putut s-o descopăr pe prietena mea cea mai bună ce o am acum, cea căreia îi pot destăinui trăirile mele lăuntrice; suntem două confidente reciproce, găsind în reîntâlnirile noastre gen „five o`clock” în două, momente unice de relaxare, de debarasare de tumultul zilnic. Iar eu sunt fericită…

Faptul că narcisele îmbătătoare cu izul lor îmi plac la culme este bine cunoscut de către soțul meu încă din vremurile când mă curta. Nu uită să mă facă fericită nici acum, după opt ani, dăruindu-mi cât de des poate minunatele buchete cu flori. Ființa toată îmi este veselie când în spatele zâmbetului ghiduș al bărbatului iubit, citesc vreo mică surpriză cu care m-a obișnuit, dar care nu devine nicicând rutină, pentru că nu mă satur niciodată să-l primesc în prag cu narcisele, cu ciocolata îndulcitoare ori cu vreun nimic ce știe că-mi este necesar… în bucătărie. Iar eu sunt fericită…

Deunăzi, când mă întorceam acasă, mi-a fost dat să dau peste un cățel. Mic, slab, fără căldura măcar a vreunui confrate, micuțul patruped mi-a stârnit o milă ce nu m-a lăsat nicicum să-l las flămând, fără adăpost, în drum. L-am luat cu mine, acum s-a întremat, este prietenul bun necuvântător al fiicei mele de patru ani. Își dorea un câine pentru ea. Acum îl are, iar Bubi ne are pe noi. Iar eu sunt fericită…

Am învățat să găsesc motiv de a mă bucura de viață chiar și când simt că sorții îmi par a-mi fi potrivnici. Am avut norocul de a fi înzestrată cu o ambiția de a-mi autodepăși slăbiciunile și temerile, de a mă ridica prin forță interioară ce-mi animă existența atunci când simt că lumea se învârte gri în jurul meu. Nu mi-a fost deloc ușor să descopăr la doar câțiva anișori lipsa mamei, de fapt a ambilor părinți, dar în anii petrecuți în băncile școlii tocmai gândul la ceea ce aș fi bănuit că ar face-o pe ea fericită în purtarea mea, s-a concretizat în parcurgerea cu succes a unor etape ale școlarității obligatorii și facultative. Mama, deși absentă fizic din viața mea, a reușit să-mi îndrume pașii din cer, de unde este ea. Iar eu sunt fericită…

Fericirea nu o caut mult, ea este lângă mine. Trebuie doar să-mi deschid inima…

Fericirea nu este scopul, ci acțiunea. Fericirea nu este destinația, ci drumul până acolo.

fericirea

 

Comments

comments

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Lasă un răspuns


wpDiscuz